Portret #remesh: Curajul de a transforma drumul nesigur în cel potrivit
Ana are 43 de ani, e din București, și lucrează în atelierul remesh din cadrul întreprinderii sociale Ateliere Fără Frontiere de 1 an de zile. Lucrează în atelierul de croitorie și se ocupă de curățenie.
După o relație abuzivă care a durat 20 de ani, Ana a reușit să se întoarcă în București și să ia viața de la capăt.
„Am cunoscut un băiat de la țară, a fost frumos, dar la un timp s-a schimbat. Mi-a spus că dacă nu facem copii mă lasă. Am făcut o fată, apoi și-un băiat, pe urmă altul și altul. Am făcut cinci copii cu el, am făcut și o casă. (…) Nu a recunoscut pe nici unul, e linie trasă în buletin. (…) Mă săturasem de mine, până când să mai suport. Mă bătea și soacra. Mă lua doamnele de acolo vecinele, mă punea cu dânsele la masă să mănânc, eram gravidă. Apoi când venea el acasă mă bătea și el. Și uite așa, eu am avut parte numai de bătăi. Spunea că pornește drujba și mă omoară, copiii în pat plângeau săracii, nu o omorî pe mama. Te omor, te duc în duzi, te îngrop. Am tras foarte mult.
Era un pahar atât de mare, iarăși îl goleam, iarăși se umplea, iarăși îl goleam. Acum e plin pentru toată viața asta. Fata mare mi-a zis fugi, că tata într-o zi îți dă una și te omoară. ”
Întoarcerea în București a fost foarte grea, Ana nu avea nici casă, nici loc de muncă, și un gol adânc în suflet. „Am plecat dar nu aveam nici un ban, mergeam pe stradă și plângeam că nu aveam să-mi iau o pâine. Să te vezi pe drumuri după 20 de ani, să mergi pe drum și să spui Doamne, unde mă duc, să nu ai un rost, să nu ai servici, și să nu te ajute nimeni, este tare greu. Dar mi-am luat inima în dinți. M-am dus după sticle, după fiare, să pot să mănânc. Umblam de dimineața până seara ca să pot să fac ceva bănuți.”
După un timp a auzit de la cineva că se angajează oameni la curățenie, cu jumătate de normă, într-un mall. Încet-încet viața începea să fie mai ușoară, să capete noi rădăcini. Dar a urmat un accident care i-a zdruncinat din nou viața și i-a adus alte probleme de sănătate. „Am urcat în 133 de la gară, a pus o frână și eu am căzut la podea. Era mașina goală, dacă e aglomerat când se pune o frână te mai sprijini unii de alții. Dar nu, eu când m-am dus nu am mai știut de mine. Fata cu care eram să dea să mă ridice, îi zic nu, de la mijloc în jos nu mai simt nimic.”
Fără să știe să scrie și să citească, cu problemele de sănătate pe care le are în urma suferințelor îndurate toată viața și în urma accidentului, și cu o situație personală încurcată, Anei i-a fost foarte greu să găsească un loc de muncă convențional.
De un an lucrează la Ateliere Fără Frontiere, are o locuință găsită printr-un ONG tot la îndrumarea colegilor de aici. Îi place să facă curățenie, face asta de când era copil, se mândrește cu talentul de a face lună orice spațiu. E fericită că a găsit un loc de muncă unde să fie încurajată și acceptată cu toate problemele ei.
„La ce probleme are lumea care e angajată aici, în altă parte nu aveam șanse. Oriunde te duci, le trebuie oameni sănătoși. În schimb aici nu s-a făcut diferența, și nu se face diferența. Pot să spun sincer că doamnele de aici vorbesc foarte frumos cu noi, dacă suntem supărați ne face să râdem. Asta e așa important, ca cineva să înțeleagă durerea ta.”
În plus, e bucuroasă că simte că aici „nu se face diferență” nici în funcție de etnie. Are o relație bună cu colegii, și știe că un loc de muncă stabil, legal, cu contract și beneficii sociale, o aduce mai aproape de dorința ei cea mai mare: „Îmi doresc din tot sufletul meu, cu foc mare-mare, să am o casă. Nu-mi trebuie mare, o cameră și o bucătărioară, să pot să îmi strâng familia pe lângă mine. Am un băiat care a plecat în Spania de 3-4 luni de zile, încercăm să strângem să luăm și noi ceva, o garsonieră cât de mică, nu-mi doresc mai mult. O casă, să fiu sănătoasă, să pot să muncesc. Atât pentru mine.”
Tot prin îndrumarea colegilor de la Ateliere Fără Frontiere, Ana s-a întors la școală, în programul A doua șansă. E foarte greu să înveți să citești la 43 de ani, dar simte că, ușor-ușor, e posibil să progreseze. „La școală acum am zis că vreau din tot sufletul să învăț măcar pe litere să citesc. De exemplu acum dacă văd undeva scris, recunosc că e numele meu acolo, îmi cunosc literele mele, înainte chiar nu știam. E foarte dificil pentru mine. Dacă îmi arată o literă și pleacă de lângă mine, gata am uitat-o. Eu scriu dar stau cu gândul la probleme, la ai mei, la ce am de făcut. Mi-e mult mai greu să învăț de acum încolo decât unui copil, dar parcă prind niște litere, e mult mai bine decât la început. Nu știam decât A și R să mă semnez, unde mă duceam, doar asta știam să scriu. ”
Mai mult decât un simplu loc de muncă, Ateliere Fără Frontiere e o busolă cu ajutorul căreia te poți orienta când pornești pe un drum nou, oricât de încurcată ar fi viața pe care încerci să o îmbunătățești. „Cei de aici care ne-au angajat se implică în situația noastră, dacă suntem supărați și avem probleme, doamna Gema sau șefa de echipă, ne ajută, ne sfătuiesc, ne informează. Doamna Gema îmi spune unde trebuie să mă duc, ce trebuie să fac, cum și în ce fel.”
Seria acestor interviuri este susținută de Banca Transilvania, partener strategic al atelierului #remesh.