Portret #remesh – Despre grijă față de ceilalți și sine

Kakucs Dorina are 59 de ani, și e născută în Roman. Trăiește în București de 16 ani, unde s-a mutat pentru un loc de muncă: bonă în casa unei familii. E foarte pozitivă, glumeață și hotărâtă. Se vede că a trăit multe și nu a avut o viață ușoară, dar nu poartă umbra cu ea, și-a păstrat umorul și stilul optimist.

„Am avut în grijă copii mici, persoane în vârstă, cu dizabilități, tot felul de oameni. Pentru că am avut o familie numeroasă, sunt învățată și cu ăia micii și cu ăia marii, reușesc să mă înțeleg cu oricine. Nu tratez pe nimeni de sus, suntem toți de la egal la egal. Dacă ești atent, omul îți arată ce are nevoie. Peste tot mergeam pe recomandări, și în București tot așa am ajuns. Multă lume face asta, munca de îngrijitoare, dar nu e pentru oricine, e vorba de empatie.”

La remesh lucrează de doi ani, îi plac obiectele pe care le face, și cel mai mult îi place că lucrează la mașina de cusut. „Fetele făceau croitorie și băieții lăcătușărie, așa că am învățat la mașină de pe timpuri. Apoi am lucrat cu mătușa, care era croitoreasă.”

După o serie de locuri de muncă în care locuia în casele angajatorilor, chiar înainte de pandemie, Dorina a ajuns pe drumuri. A locuit 2 ani la Pallady, adăpostul Primăriei pentru persoane fără adăpost, unde a întâlnit persoana care urma să îi ofere următorul loc de muncă în casă, Andreea. A primit-o în grijă pe mama Andreei, iar după moartea doamnei, a continuat să-l îngrijească pe fiul ei adult cu nevoi speciale, Laurențiu. Trăiește în casă cu el și cu Ana, sora lui mai mică.

Încerc să o întreb de câteva ori ce o face fericită, ce visează pentru viitor, ce face ca să se relaxeze în timpul care îi rămâne după cele două locuri de muncă. Așa îmi dau seama că Dorina e unul din oamenii care se gândesc mereu la ceilalți. Toate răspunsurile sunt despre bucuriile lui Laurențiu- ce îi place să mănânce și pe unde îi place să se plimbe. „Îi place în mall, la shopping, se simte bine, vede tot soiul de lucruri, se mai mișcă și el de la televizor. Se distrează: vreau de-aia, vreau de-aia. Cum intrăm la Lidl, cere dulciuri și Cola. N-are voie atâta zahăr, dar îi mai iau cornuri, câte o savarină. Apoi e fericit. Ne plimbăm și îmi arată ce vrea să mănânce. Se bucură când plecăm de acasă, e fericirea maximă. Mai facem și noi câte o escapadă. Îi zic Hai Laurențiu, plecăm? Îl duc cu tramvaiul, am pornit și spre Sibiu, l-a luat Andreea și la mare. Dar se plictisește și cere acasă. ”

Pentru că tot insist să-mi spună ce îi face ei plăcere, îmi spune: „să nu mă plafonez, să citesc, să mă plimb. Viitorul îl văd un pic mai roz, visez și eu multe. Visez să fie mai clar aranjamentul acolo în casa în care trăiesc. De când lucrez aici (n.r. la remesh) sunt mai liniștită, mai calmă, am mai puține frici pentru că mi-am rezolvat multe probleme cu sănătatea care mă apăsau tare.”

Cu îndrumarea doamnei Gema, consilierul de inserție de la Ateliere Fără Frontiere, doamna Dorina și-a făcut curaj și a ajuns la medici pentru problemele pe care le amâna de multă vreme. „De poliție și de doctori am așa o groază. În rest pot să merg oriunde. Tot am nevoie din când în când de doamna Gema să-mi dea curaj, dar mi-e mai mai ușor să fac singură lucrurile astea. Amân uneori, dar tot de la doamna Gema am învățat să fac acum, nu mai încolo. Așa mi-am făcut urechea, dinții, merg și cu diabetul, care e frica mea cea mai mare. Jumătatea din familia mamei mele a ajuns la insulină. Am noroc că am aici pe cineva care mă împinge să trec peste frica aia.”

Cealaltă frică este poliția, unde trebuie să meargă anual pentru înnoirea buletinului provizoriu, pentru persoane fără domiciliu. Uneori e bine, dar de multe ori s-a întâlnit cu atitudini de superioritate care au făcut-o să se simtă rău. „Se uită unii la tine ca la ultimul om, parcă îi ceri bărbatul sau copilul. Las capul în pământ și aștept să treacă. Data trecută am avut noroc de o fetiță drăguță și am plecat de acolo fericită.”

„Vin la lucru, apoi am grijă de Laurențiu, de casă. Nu-mi trebuie mai mult. Ne înțelegem chiar foarte bine. Ei îmi sunt ca o familie, ei sunt familia mea de fapt, cu ei trăiesc, cu ei mănânc. Eu sunt șeful acolo, sunt cea mai babă dintre toți, și sunt omul de încredere al Andreei, proprietara casei. Foarte bine mă înțeleg cu el, chestia asta nu e o noutate pentru mine, sunt obișnuită cu oamenii cu dizabilități psihice. Știu să comunic, să evit tensiunile. Câteodată mă enervează, atunci îi spun domnul Laurențiu, și înțelege. Suntem foarte apropiați ca vârstă. De când a murit maică-sa e singur, îl văd ca pe un frate.”

Mă inspiră doamna Dorina. E pozitivă și împăcată cu viața ei într-un fel care mă face și pe mine să mă liniștesc și să mă gândesc că o să fie bine.

Seria acestor interviuri este susținută de Banca Transilvania, partener strategic al atelierului remesh.

Interviu scris de către Ioana Cîrlig.