Portret #remesh – Despre acceptare și încrederea în sine

Emanuel are 21 de ani, și lucrează la remesh de un an și trei luni. A ajuns aici prin Asociația Incubator. A făcut o școală specială, apoi mecanică la Colegiul Tehnic Anghel Saligny, la frecvență redusă. După 18 ani a început să-și caute un loc de muncă, aplicând online la sfatul de consilierilor de la asistență socială. A avut două încercări de câteva zile la un magazin de retail, ca brutar-patiser, apoi la altul, unde trebuia să așeze produsele pe rafturi. Nu reușea să păstreze ritmul cerut, să rețină și să execute toți pașii pe care trebuia să-i facă, așa că ambele experiențe l-au făcut să-și piardă puțin încrederea în el.

Apoi a ajuns la interviu la remesh. „Am zis cine știe, poate a treia încercare e cu noroc. Și a fost! Mi s-a spus că o să lucrez ca preparator marochinărie. Mi-a plăcut cum sună și nu simțeam că mă ia durerea de cap de la atâtea informații, ca în celelalte locuri. Nu trebuia să mă mișc așa repede, colegii aveau răbdare. Și aici m-am mișcat foarte greu la început, ușor-ușor a devenit o obișnuință. Nici nu pot să mă grăbesc prea tare, vreau să fac bine, să nu stric materialul. După experiența de aici, dacă aș fi acum la locurile alea de muncă, știu sigur că m-aș descurca.”

Emanuel are ochii foarte albaștri, și pare mereu la un pas să izbucnească în râs. La început nu-mi dau seama dacă vorbește serios sau glumește, și după ce menționează că e mai timid, înțeleg de ce. Are multă vitalitate și când îl rog să-mi spună câte ceva despre el, primul lucru pe care-l zice e că are o familie foarte bună, care-l ajută din când în când dar el se descurcă pe cont propriu.

„Nu doresc să-mi găsesc familia adevărată. Sunt în asistență maternală de la doi anișori. Mama m-a luat din spital, am stat până mama a ieșit la pensie. Mi-a zis si ea, și fratele, că de la 18 ani o să mă duc la un apartament social. La început a fost greu, dar păstrăm legătura, ne vedem, sâmbăta mă duc pe la dânsa să o ajut la treabă, să punem masa. Mai merg și pe la frate la amanet. Nu pot să stau doar singur că o ia creierul razna. De la prea mult stat singur, intru în depresie.”

Primele zile la remesh au fost mai grele, până s-a obișnuit cu mediul, cu programul, cu activitatea. „Nu mai lucrasem de mult timp, era ceva nou, Am zis: trebuie să las timiditatea la o parte, orice-ar fi. Cu rușinea în brațe aș muri de foame. Așa că am început să mă integrez, să vorbesc mai mult, să analizez fiecare coleg în parte ca să îi pot cunoaște.” Când l-am întrebat ce e diferit aici în comparație cu primele locuri de muncă, mi-a spus că oamenii sunt mai înțelegători, că în celelalte locuri era copleșit, nu se descurca și nu îi plăcea.

Emanuel își dorește să încerce și alte tipuri de locuri de muncă, meserii diferite, să descopere ce-i place, pentru că „nu tot timpul trebuie să fim confortabili și schimbarea ne ajută să ne deschidem”. În același timp, la remesh se simte în largul lui și i-ar plăcea să rămână. Când îl întreb ce planuri și ce vise are îl simt puțin încurcat, îmi spune că el nu prea face planuri, dar ar fi tare o casă cu piscină.

„Cel mai mult îmi doresc un prieten loial și sincer. Aici mi se pare că pot să-mi fac prieteni, pentru că prietenia se bazează pe încredere și colegii de aici îmi dau încredere. Toți avem nevoie de ea.”

„Abandonul sufletesc existențial nu se rezolvă aproape niciodată”, îmi explică Gema Cobzariu, consilierul de inserție care lucrează cu Emanuel. „Asistentul maternal i-a purtat de
grijă, au o relație bună în continuare, dar el trebuie să dobândească abilități de viață
independentă.”

Trăim într-o lume care se mișcă tot mai repede și nu așteaptă pe nimeni. Fără proiecte ca
remesh, Emanuel și ceilalți tineri din sistem ar rămâne în urmă, nu și-ar găsi un loc din care
să simtă că-și iau încredere, în care ritmul lor e acceptat și efectele traumelor trăite sunt
înțelese.

Seria acestor interviuri este susținută de Banca Transilvania, partener strategic al atelierului remesh.

Interviu scris de către Ioana Cîrlig.